Bun venit în epoca post-Michael!

Megastarul exfoliat se plimbă mai nou în cărucior. L-a cam lăsat spatele şi nu-l mai poate salva nici chiar “Thrillerul” scos din pivniţă cu eticheta “vechi de 25 de ani”.

Michaeeeel a apus, e drept, cam de multişor. Cu el s-au dus şi clona Laurenţiu Duţă, dar şi fan cluburile isterizate ale megastarului, ce răsăreau precum ciupercile după ploaie în anii ’90.

Dar de-atunci s-a mai întâmplat ceva mult mai important pentru industria muzicală autohtonă. A trecut, pe nesimţite, de la o epocă geologică la alta. A ieşit din paleoliticul megastarurilor şi a păşit într-un neolitic în care se cultivă cu spor tot soiul de festivaluri şi concerte de ţinută.

Anii ’90 au fost extrem de săraci în concerte sau festivaluri de calibru. Sosirea unei voci titrate era mană cerească.

Faceţi un exerciţiu de contabil
şi comparaţi cifra mineriadelor cu cea a concertelor marcante pop, rock sau jazz. Showbizul iese clar în pierdere. Din ’89 până nu de mult ne-au vizitat, ce-i drept, Michael Jackson şi Metallica, Jan Gabarek şi Paradise Lost, Jethro Tull şi Jon Anderson.

Dar frecvenţa lor a fost cam de o vedetă pe an. De aici şi preaplinul de entuziasm, ce putea transforma chiar şi un star aflat în declin într-o super-mega-hipervedetă. Am trăit mai bine de o decadă în logica megastarului, obişnuiţi cu o frecvenţă concertistică de o vedetă pe an, aşa încât chiar şi cele mai decrepite voci (Ray Charles, de pildă) deveneau la noi adevăraţi zei.

În rest, ne-am mulţumit cu sălile de sport cântând refrenele unor Iris, Timpuri Noi, Phoenix sau Cargo.

Totul s-a schimbat în ultimii ani, când clasa de mijloc a prins cheag, iar marii sponsori din telefonie sau răcoritoare au început să investească serios în evenimente muzicale. Şi nu e vorba doar despre evenimente bucureştene, ci şi de Sibiu, Cluj, Târgu-Mureş sau Timişoara, unde industria concertistică începe să capete contur, în bună parte şi cu implicarea primăriilor.

Avem, deci, o piaţă muzicală care se normalizează şi se diferenţiază tot mai clar pe nişe (electro, rock, jazz-blues), apropiindu-se de invidiata Ungarie, unde emigrau fanii anilor ’90. Un semn că piaţa muzicală începe să funcţioneze de-adevăratelea este şi falimentul a două festivaluri lansate anul trecut.

Regretabil, dar firesc în logica showbizului, ediţia din acest an a Coke Live a fost anulată, după ce, anul trecut, manifestarea a fost pusă în umbră de B’estivalul concurent. Delta Music Fest a spus şi ea pas în acest an, invocând lipsa sponsorilor şi bugetul prea mare
. Cele două eşecuri vor fi, cu siguranţă, lecţii interesante pentru promoterii autohtoni. Ar mai fi însă o învăţătură pe care vor trebui s-o tragă formaţiile şi casele de discuri de la noi.

Odată ce publicul, tot mai tânăr, îşi clăteşte urechile cu Muse sau Manu Chao, Kaiser Chiefs sau Marilyn Manson, Unkle sau Tori Amos, va avea tot mai puţină răbdare cu vocile fade şi prezenţa scenică inertă a multor voci de pe la noi.