Prapastia dintre bani si economie

Unul din cele mai triste paradoxuri ale economiei romanesti este acela ca piata balteste de bani in timp ce economia tipa dupa ei. Intr-o stare de normalitate, stirea potrivit careia Banca Nationala a fost nevoita sa atraga echivalentul a 600 de milioane de dolari sub forma de depozite in lei la o saptamana sau o luna nu si-ar fi gasit locul alaturi de cea privind criza fondurilor din sanatate, sau din sistemul de pensii. Cel putin nu in acelasi interval de timp si spatiu. Faptul ca Banca Nationala avea in soldul lunii ianuarie 65.000 de miliarde de lei (circa 2 miliarde de dolari) atrasi de pe piata pentru ca economia n-a fost in stare sa-i absoarba dezvaluie ruptura existenta intre sistemul financiar-bancar si economia reala. O ruptura in miezul careia sta, ca un vierme, neincrederea. In ciuda scaderii inflatiei si a cresterii economice, economia romaneasca ascunde inca deficiente majore care o fac, in calculele bancherilor, insuficient predictibila. Or, o investitie pe termen lung se bazeaza inevitabil pe anticiparea costurilor si pretului resurselor. Oricat de convingatoare ar fi discursurile autoritatilor, oricat de bine ar arata indicatorii macroeconomici, bancile si investitorii au propriul lor sistem de valori, in functie de care evalueaza realitatea. Riscul, asumat si cuantificat, este cel care da masura reala a increderii pe care bancherii o au intr-o economie. Ca asa stau lucrurile o arata si cifrele Bancii Nationale: in ciuda eruptiei creditelor neguvernamentale din ultimii doi ani, doar 20 la suta au ajuns sa finanteze investitii pe termen lung. Nici IMM-urile, mai flexibile si mai usor adaptabile la miscarile pietei, nu au reusit sa depaseasca stadiul finantarilor pe termen scurt. Cifrele arata ca, din 2000 incoace, creditele pentru IMM-uri s-au consumat, in proportie de 70 la suta, pe activitatea curenta, si numai o treime pe investitii. Un semn ca sectorul de la care se asteapta crearea clasei de mijloc isi trage sufletul de pe-o zi pe alta, ducand o politica de supravietuire sub povara unei subcapitalizari cronice. "Solutia nu trebuie cautata la banci, ci in economie. In societatile de stat generatoare de arierate, in utilitatile producatoare de pierderi si consumatoare de resurse", spune presedintele unei banci. Prinse cu sau fara voie in cercul vicios al indisciplinei financiare, companiile private au imbratisat tactica celor de la stat, continuand sa se finanteze din resurse proprii, pe care, sub povara fiscalitatii, le-au obtinut amanand sau evitand plata darilor catre bugetul de stat. Lipsa accesului la capitalul bancar, una din pietrele de temelie ale oricarei economii in dezvoltare, a adus la rang de politica de stat sistemul esalonarilor si reesalonarilor, adancind si mai mult fisura dintre bani si economie. Prapastia dintre detinatorii de resurse si cautatorii acestora este intretinuta si de faptul ca economia nu "livreaza" proiecte viabile, aducatoare de profit. Bancherii spun ca exista putine proiecte pe termen lung care ar putea fi finantate de banci, deoarece, pentru a fi credibile, acestea trebuie sa ofere garantia existentei unui flux de bani, de incasari si plati. "Firmele cer fara teama si uneori chiar fara rusine, dar experienta ultimilor ani a facut bancile sa fie mai prudente", afirma un bancher. Lipsa unor instrumente noi de finantare, cum ar fi emisiunile de actiuni si obligatiuni pentru companiile private intregeste dependenta sectorului privat de resursele bancare. In timp ce in tarile occidentale, pe langa imprumuturile bancare, companiile private isi completeaza sursele de finantare prin astfel de emisiuni, in Romania, piata de capital este prea slab dezvoltata pentru a permite companiilor private sa apeleze la aceste instrumente. Chiar daca economia Romaniei ramane tributara finantarilor pe termen scurt, exista, totusi, un segment in care bancile s-au incumetat sa calce cu incredere si sa-si plaseze resursele pe termen lung: creditele ipotecare sau cele prin sistemul ANL. Recent, o banca olandeza a "spart" piata cu imprumuturi pentru cumpararea de locuinte cu scadenta la 20 si 25 de ani. Aceste credite sunt si pot deveni o supapa benefica pentru plasarea resurselor de catre banci. Mai mult decat atat, ele constuite un instrument cu profunde conotatii social-economice. Nu este o ciudatenie faptul ca intr-o economie inglodata in datorii, toate bancile se lanseaza in credite ipotecare. Daca in cazul mamutilor industriali falimentul poate fi mascat, in cazul populatiei, cine ia un astfel de credit va face tot posibilul pentru a-l plati. Si asta, pentru simplul fapt ca aici nu mai functioneaza nici o politica de favoritisme. Nu exista decat riscul de a ramane in strada